Care este legătura între Internet 4.0, o fabrică, IKEA și milioane de farfurii? Răspunsul e automatizat: Cristian Cova­ciu și IPEC, o companie cu afaceri de aproape 100 de milioane de lei anul trecut și 70% din producție livrată către IKEA.

Poate să povestească ore în șir despre mecanismele complicate ale roboților, despre fiecare șaibă, dar și despre fie­ca­re proces care ar putea să fie îmbu­nă­tățit în activitatea acestora. „Rețin principalele detalii ale unei mașini, chiar dacă o văd atunci pentru prima oară“, măr­tu­risește Cristian Covaciu (50 de ani), cel care, la sfârșitul anului 1990, punea piatra de temelie la Întreprinderea de Por­țelan Elena Covaciu (IPEC), alături de frate și de mama lor – activă și astăzi în companie, în ciuda celor 75 de ani ai săi.

Pornită în garajul unei case în urma unei investiții de 100 de mărci, IPEC se definea pe atunci ca o manufactură de porțelan. Cu timpul, cerințele pieței au dictat, iar întreprinderea a luat calea gresiei fine de menaj. „Avem și azi rețe­tele originale de porțelan pe care le-am scris acum 20 de ani și avem și dezvoltări noi precum porțelan premium – un nou produs care este dezvoltat pentru indus­tria hote­lieră“, explică antreprenorul.

ROBOȚII. Are în subordine 700 de an­gajați și 250 de roboți, iar ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție despre ceramică se transformă rapid într-un complex de explicații legate de mașinăriile interconectate. „Sunt foarte încrezător în ceea ce privește viitorul colaborării oameni-roboți. Încerc să le explic tuturor acest lucru.“ Din 2000, a început procesul de ro­botizare, dar antreprenorul punctează, ori de câte ori are ocazia, că mai mulți ro­­boți nu înseamnă dispo­ni­bilizări. Amin­tește de primii ani ai revoluției industriale, de la finalul secolului al XVIII-lea, când oamenii se te­meau că locurile lor de muncă vor fi lua­te de mașini. „Și s-a întâmplat așa ceva? Desigur că nu!“

Cu toate acestea, din 2000 numărul angajaților săi s-a diminuat cu 25% de la un maxim de 950, o parte a acestei scă­deri datorân­du-se și valului de emi­grări care s-a simțit mai puternic în România după 2007. „Dacă am avea de unde, am an­gaja și astăzi 50 de oameni“, spune răs­picat Covaciu.

Pe de altă parte, speră ca, până în 2020, producția să fie integral robotizată. „Unui om nu poți să îi ceri să facă miș­cări de mașină. Nu poți să îi ceri să facă de 2.000 de ori pe zi aceeași mișcare cu aceeași precizie“, punctează antreprenorul.

De aceea, pe oameni îi vede mai de­grabă în partea de supraveghere a pro­cesului, de gândire, acolo unde „este categoric mai inteligent decât o mașină“. De altfel, așa se pot reduce și rebuturile. La sortarea finală, într-o companie medie, rata produselor bune este de 85-90%. Tot până în 2020, IPEC vrea însă să ajungă ca incidența produselor defecte să fie de unu la un milion. Are și un plan în acest sens, tot din zona de robotizare – un program de learning machine, adică un soft de control prin care urmărește să modifice modul în care sunt programați roboții, astfel încât aceștia să ajungă să depisteze singuri defectele produselor, fără a se mai raporta la o bază prealabilă de date.

„Asta este industria 4.0 și learning machine. Operațiile simple funcționează deja, lucrăm la cele mai complicate“, spune antreprenorul. Deja are în plan să mai inaugureze un modul în acest an, precizând că nu ar fi nevoie de o fabrică nouă, ci de dublarea capacității într-una dintre hale, ceea ce ar face ca afa­cerile pentru anul acesta și anul viitor să crească cu aproximativ 25%. În varianta cea mai pesi­mistă ar avea nevoie de circa o sută de oameni și de aproape tot atâția roboți.

ANUL CARE A SCHIMBAT TOT. În 1996, în viața companiei intra IKEA. Acesta este, de fapt, și momentul în care IPEC face trecerea de la o companie care producea în cantități mici pentru piața in­ternă la una care se orientează spre pro­ducția de serie destinată preponderent exporturilor. Astăzi, piața internă re­pre­zintă doar un procent, 70% din producție merge către IKEA, iar restul către alte piețe europene precum Spania, Italia, Germania, dar și în Rusia sau Ucraina.

La nivelul României, produsele IPEC sunt vândute prin rețelele Dedeman, IKEA și, într-un moment viitor, la Metro. Piața națională nu li se mai potrivește, fiindcă produc serii foarte mari. Face și un calcul scurt: o matriță costă între 10.000 și 30.000 de euro, iar pentru dezvoltarea unei serii sunt necesare trei. Astfel, ponderea matriței în prețul final este foarte mare în situația în care comenzile sunt mici. În plus, timpul de schimbare a linii­lor automate este relativ mare. „Probabil că suntem printre cei mai buni din lume la serii mari și foarte mari, iar când e vor­ba de serii scurte nu suntem compe­titivi, și atunci câștigă companiile mai mici“, argumentează el.

Dependența mare de comenzile de la IKEA pare să îl facă oarecum vulnerabil. Robotizarea îi vine însă, din nou, în ajutor. Prin acest proces crește gradul de eficientizare a producției, iar costurile pot fi reduse la maxim, mai ales că în fabrică se lucrează 24 de ore, șapte zile din șapte.

De altfel, precizează că, în pre­zent, comenzile totale ar reprezenta du­blul capa­cității actuale de producție a com­pa­niei (40 de milioane de farfurii anual), iar pentru a le putea onora i-ar mai trebui încă patru fabrici pe lângă cele șase pe care le deține.

CIFRE DE PORȚELAN. Producția de ce­ra­mică fină pentru menaj a scăzut de la 112 milioane de bucăți în 2004, volum care a reprezentat apogeul ultimilor aproape 15 ani, până la 82,3 milioane de bucăți în 2015, potrivit datelor Institutului Național de Statistică. În 2015, pro­ducția se ridica la 304 milioane de lei (68,4 milioane de euro).

Pe de altă parte, exporturile de veselă, în care sunt însă incluse și alte articole de menaj și alte articole de igienă sau de toaletă, s-au ridicat în 2015 la aproape 69 de mili­oane de euro, raportat la importuri de aproape 15 milioane de euro la nivelul aceluiași an, potrivit datelor INS.

Practic, piața românească este do­mi­nată de importuri, în condițiile în care și așa sunt puțini jucători. Principalii pro­du­cători de veselă din România sunt Apulum Alba Iulia (veselă de porțelan), IPEC (gresie fină de menaj) și Cesiro din Sighișoara (faianță pentru menaj).

La nivel global, piața (care include atât ve­selă, pahare și tacâmuri) este aștep­tată să atingă 41 de miliarde de dolari până în 2020, impulsionată de factori econo­mici și demografici favorabili, de creș­terea apetitului pentru mesele în fa­mi­lie și cu prietenii, dar și a schimbării tendin­țelor, ceea ce generează noi și noi co­­menzi, arată datele companiei de cer­ce­tare și analiză Global Industry Analysts.

Totodată creșterea numărului de restaurante și hoteluri a adus cu sine o ce­re­re mai mare de accesorii pentru menaj. Cu toate că Europa rămâne în continuare cea mai mare piață pentru acest tip de pro­­duse, regiunea Asia-Pacific are cea mai mare creștere.

Cristian Covaciu spune că în țară nu prea există concurență directă, mai ales că principalii trei producători au produse diferite, și atunci nu se adresează ace­luiași tip de client. Însă tot el adaugă: „Un pic suntem (con­curenți, n.r.) pentru că omul acasă mănâncă din farfurie și nu prea îi pasă din ce material este făcută aceasta“.

Și-au făcut și ei bine temele și și-au creat propriul sistem de calitate, prin care verifică și monitorizează fiecare etapă a procesului de producție. Visează și la o fabrică în afara granițelor, „în Europa sau în altă parte“, însă vede posibil acest lucru după 2020, când robotizarea ar fi și mai avansată, iar el ar face doar un copy/paste al fabricii din România.

Au avut și oferte de preluare, însă speră ca măcar una dintre cele două fiice să îi calce pe urme și să preia conducerea companiei, iar el cu soția, peste zece ani de acum înainte, să poată face un tur al lumii cu o mașină off-road.

Sursa: New Money